Orbecaim adesea cuprinsi de indiferenta. Uitam sa iubim rasaritul soarelui intr-o dimineata dulce de vara, cand fiorul racorii isi dezveleste de sub geana unei noi zile minunatia a tot ce ne inconjoara. Uitam sa ne inchinam adanc Atotputernicului Dumnezeu multumind pentru un nou rasarit vietii noastre. Pare-se ca ceva de rutina si prea neinsemnata, o clipa de reculegere in preajma Atotprezentei Divine. Treburile zilnice ne cheama grabiti tumultului vietii acestea cu atatea si atatea preocupari si griji. Suntem stresati, nervosi, neingaduitori, reci, parca neavand aproape nimic in comun unii cu altii.
Dar totusi avem: chipul si asemanarea lui Dumnezeu, suntem revarsarea Trinitatii (Tatal, Fiul si Duhul Sfant) in noi fiecare. O extraordinara intrepatrundere a divinului (sufletul) cu umanul (corpul ca materie). Partasia vietii vesnice o avem asigurata prin Rascumparatorul Hristos-Dumnezeu, prin jertfa Lui sangeroasa drept moment culminant.
Undeva, peste aceasta framantare a zilei de ieri, de azi si de maine ramane in veghere Creatorul cerului si al pamantului. A fi ateu este simplu: negi tot ce intrece puterile tale. Se intampla sa negi de dragul de a te contrazice cu cineva, persistand in mod interminabil in aceasta incapatanare. Se intampla sa ai tot ce iti doresti si totusi aceasta nu este suficient. Oare atunci cand vei ajunge la pasul acela, poate neant il numesti, nu vei gandi la ceva salvator? Momentul acela trebuie sa fie critic, infiorator chiar. Sa vezi ca esti cuprins de neputinta, avutiile tale nefiind de nici un ajutor, prietenii neputand sa-ti intinda o mana.
Cum concepi oare momentul acela? Chiar nu exista o Putere salvatoare pentru acest proces existent? Pentru mine Aceasta este Dumnezeu. Dar pentru tine? Pentru mine sansa de salvare este El, calauza prin viata este El, scopul unei vieti eterne este El. Viata proprie poate sa-mi creeze o garantie vesnica, dar totodata si insucces prin necredinta. Exista insa si o forta a raului,panditoare, meschina, de a carei viclenie atarna soarta platii pacatului. Acesta este diavolul. Cel mai bun antidot impotriva lui este rugaciunea. Prin rugaciune castigam o conduita morala ireprosabila, poruncile Decalogului, adevarat cod pentru a ramane chip si asemarare a lui Dumnezeu.
Sunt un cod de legi prin care Dumnezeu cauta sa perfectioneze fiinta umana pana la desavarsire. Aplicabilitatea lor…? Aici ramanem impartiti. Unii mai cred in zei, pretinse puteri peste care insa a ajuns sa se depuna colbul invechit al timpului. Acestor neputinciosi se inchina, le cer ajutorul, in zadar. O parte din noi avem acest necuprins Dumnezeu alaturi de Salvatorul Isus Hristos care cauta impacarea cu noi oferindu-ne caldura pacii Sale,cautand insa, dependent de noi un innoitor proces de sfintire. Unii accepta intru totul, altii intr-o oarecare masura. Dar: ori totul ori nimic, la Dumnezeu nu merge cu jumatate de masura. Iar totul inseamna fericirea eterna. Iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele ar trebui sa ne caracterizeze, ar trebui sa excelam in aceste directii.
Cand vom ajunge sa iubim pe Dumnezeu cu tot ceea ce avem, iar pe aproapele ca pe noi insine, vom fi foarte, foarte aproape de desavarsire. [Radu Botis]